abnegație.

Uite-i privirea ce rănește răsăritul . Palmele sale sugrumă aerul iar buzele-i gustă marea. Tu, privești cu dispreț căderea sa-n meteahnă și zâmbești , apoi plângi de doru-i.

Întinzi brațele să-i schițezi fantasma apoi cazi robit în așternuturi reci .

Irisul pătat de smoală se desprinde și tu orbești.

Ea, se-ntoarce și-ți copleșește trupu-n atingeri fine iar buzele sale le rup din carne pe-ale tale.

Și norii se răzbesc, invidioși , încep a plânge.

Îți curăță privirea cu degetele sale fine , apoi sărută pleoapele tale-nchise de ploaie.

Chipul ei atât de viu te luminează. O ridici în brațe și-ncepi s-alergi despicând văzduhul și vătămând pământul cu pașii tăi.

Te trezști din vis. Ea , nu-i aici și nici n-a fost.